Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău: 2009

Reglementări normativ-juridice şi principii
prezente în documentele internaţionale
în materia Drepturilor Omului cu privire la sancţiunile comunitare.

Una dintre cele mai importante surse ale reglementării şi dezvoltării sancţiunilor comunitare a reprezentat-o fără îndoială legislaţia internaţională în materia Drepturilor Omului. Se poate aprecia că sub impactul reglementărilor în materia Drepturilor Omului, tratamentul comunitar al infractorilor în general, al celor minori în special a devenit o practică cu răspândire in întreaga lume. Alături de schimbările intervenite în filosofia sistemelor penale, ele sunt la originea politicilor şi măsurilor legislative de depenalizare, a integrării tuturor actorilor sociali - victimă, infractor, comunitate - în soluţionarea conflictului generat de săvârşirea infracţiunii etc. Ele au contribuit esenţial la realizarea unui control mai puţin opresiv al infracţionalităţii.
Cadrul cel mai general care a condus la reglementarea sancţiunilor comunitare în sistemul Naţiunilor Unite îl reprezintă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie, 1948. Atât prin intermediul principiilor statuate cât şi prin lista drepturilor civile şi politice reglementate, Declaraţia este la originea introducerii legalităţii incriminării, a prezumţiei de nevinovăţie (art. 9 si art. 11) şi a aplicării legii penale mai blânde in legislaţiile penale naţionale ale statelor membre (art. 11). Declaraţia reglementează nu numai drepturile dar şi obligaţiile faţă de comunitate, aceasta reprezentând în termenii art.29, alin. 1 - "singurul cadru al dezvoltării libere şi depline a personalităţii individului." Lista drepturilor şi principiilor reglementate în Declaraţie fost extinsă considerabil în cadrul celei de "a doua generaţii" de Drepturi ale Omului reprezentată de Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale.
Pactul asupra Drepturilor Civile şi Politice dezvoltă şi extinde sfera drepturilor civile şi politice, introduce noi principii şi garanţii judiciare împotriva exerciţiului abuziv al puterii publice. Între acestea se numără: egalitatea indivizilor în faţa oricărei instanţe precum şi dreptul ca litigiul să fie examinat echitabil şi public de către o instanţă competentă, independentă şi imparţială (art.14, alin.1); drepturile persoanelor care ispăşesc o pedeapsă privativă de libertate (art.10); proceduri speciale pentru minorii care au comis infracţiuni (art.14, alin.4); autoritatea de lucru judecat (art.14, alin.7); regimul penitenciar şi tratamentul condamnaţilor (art.10, alin.1); regimul penitenciar pentru infractorii minori ( art.10, alin.2, lit. b şi alin.3); dreptul de a nu fi supus torturii, unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (art.7) etc.
La nivelul "generaţiilor de drepturi ale omului" legislaţia internaţională în materie s-a dezvoltat pornind de la reglementări cu caracter general, de aplicabilitate universală (prima generaţie de drepturi ale omului - Declaraţia universală), la reglementări cu caracter special (în cadrul celei de a doua generaţii de Drepturi ale Omului). Ele vizează protecţia unui tip particular de drepturi (civile, politice, economice, cultural-educaţionale, la tratament egal şi non-discriminare etc.) sau a unor grupuri speciale - vulnerabile, marginalizate - cum ar fi copii (aflaţi în diferite circumstanţe - în conflicte armate, în dificultate, delicvenţi minori etc.) femeile, minorităţile etnice, lingvistice, culturale, emigranţii. Un pas important a fost realizat în cadrul "celei de a treia generaţii de drepturi ale omului" caracterizată prin sublinierea universalităţii şi indivizibilităţii Drepturilor Omului precum şi a drepturilor colective. Recent, se vorbeşte de o a patra generaţie, care promovează obligaţiile faţă de comunitate.
În cadrul acestui proces, reglementarea şi protecţia drepturilor copilului, aflat aşa cum observam mai sus în diferite situaţii, a fost una dintre preocupările constante, de prim ordin, ale Naţiunilor Unite. Reglementarea drepturilor copiilor a vizat acoperirea, pe cât posibil, a unui larg spectru de situaţii, între care este şi aceea a minorilor care au săvârşit infracţiuni şi răspund penal. Tratamentul socio-juridic al minorilor care au săvârşit infracţiuni fost reglementat, în Sistemul Naţiunilor Unite, prin Regulile şi Standardele Minime ale Administrării Justiţiei Juvenile - Regulile de la Beijing - adoptate de Adunarea Generală prin Rezoluţia nr. 40/33 din noiembrie 1985.
Regulile de la Beijing au deschis un nou capitol în legislaţia internaţională a Drepturilor Omului - deschid calea unei noi înţelegeri şi precum şi a unui nou tratament juridic al comportamentul infracţional al copiilor şi tinerilor. El este integrat în contextul dezvoltării, fiind considerat mai de grabă un accident, care trebuie înţeles şi tratat pe fondul particularităţilor procesului de maturizare. În consecinţă, formele de intervenţie şi remediile reglementate, au un caracter precumpănitor socio-educaţional şi sunt administrate în comunitate.
Regulile de la Beijing reprezintă prima tentativă de a reglementa un subsistem penal centrat pe particularităţile minorului delicvent, pe nevoile sale de socializare şi reinserţie comunitară. Standardele minime prevăd obligaţia statelor (rg.2.3) de a reglementa în legislaţia naţională un set de legi, reguli şi prevederi speciale aplicabile delicvenţilor minori, precum şi înfiinţarea unor instituţii şi organisme specializate în administrarea justiţiei pentru minori. Rolul acestor instituţii este de a satisface nevoile delicvenţilor minori, respectându-le în acelaşi timp, drepturile şi de a satisface nevoile comunităţii. Regulile recomandă statelor reglementarea vârstei răspunderii penale ţinând cont de particularităţile maturizări emoţionale, mentale şi intelectuale ale minorilor. De asemenea, apreciază că interpretarea şi aplicarea principiului proporţionalităţii trebuie să se realizeze în spiritul circumstanţelor personale ale minorului infractor şi nu neapărat în conformitate cu urmările şi gravitatea faptei comise. Partea a doua şi a treia a Regulile de la Beijing precizează drepturile minorului în toate fazele procesuale, procedurile speciale aplicabile minorului pe toată durata investigaţiilor şi procesului, precum şi tratamentul la locul de detenţie. Instituţionalizarea este apreciată de Regulile de la Beijing ca o soluţie de ultimă instanţă.
Regulile prevăd pentru prima oară într-un document internaţional lista drepturile procesuale ale infractorilor minori (Rg.7.1): prezumţia de nevinovăţie, dreptul de a i se aduce la cunoştinţă faptele de care sete învinuit; dreptul la ne-auto-denunţare; dreptul de a fi asistat de un avocat; dreptul părinţilor sau al altor ocrotitori legali de a fi prezenţi la audierea minorului; dreptul de a-şi susţine public, în contradictoriu cauza; dreptul de a face apel la o instanţă superioară; dreptul la protecţia vieţii private (Rg.8.1); dreptul de a nu se publica nici o informaţie care ar face posibilă identificarea infractorului minor. Este reglemntată obligativitatea anchetei sociale (Rg.16.1) în orice hotărâre a autorităţilor competente referitoare la minorul delicvent.
La nivelul Regulilor de la Beijing este încă vizibil conflictul dintre cele două, filosofii penale concurente: cea tradiţională, represivă şi cea restitutivă care începea să câştige teren, în special în domeniul tratamentului delicvenţei juvenile. Principiile (Rg.17.1) care orientează pedepsele aplicabile minorilor reflectă tensiunea dintre valorile polare ale celor două filosofii: reabilitare versus pedeapsă proporţională cu gravitatea faptei; asistenţă versus represiune; protecţia individului versus protecţia comunităţii etc.
Una dintre obligaţiile prevăzute de Regulile de la Beijing se referă la reglementarea unei game cât mai largi şi flexibile de sancţiuni (Rg.18.1) astfel încât instituţionalizarea să fie doar o soluţie de ultimă instanţă. Între acestea sunt recomandate: hotărârile de supraveghere; probaţiunea; munca în comunitate; compensaţia şi restituirea; amenzi penale; consilierea şi terapia de grup; decizii de asistenţă alternativă; de internare în centre educaţionale, etc.
Regulile de la Beijing consacră, de asemenea, necesitatea unei pregătiri profesionale speciale a celor care sunt implicaţi in cauzele cu delicvenţi minori (Rg.22.1). "Pentru toate aceste persoane o este necesară o minimă pregătire în drept, sociologie, psihologie, criminologie şi ştiinţele comportamentului. Această pregătire este tot atît de importantă ca şi specializarea organizaţională precum şi independenţa autorităţilor competente în cauzele cu minori."
Partea a patra, Tratamentul Non-instituţional, reglementează implementarea hotărârilor adoptate de autoritatea competentă. Deciziile adoptate în cauzele cu minori tind să influenţeze, pe termen lung, viaţa celui în cauză într-o măsură mult mai mare decât în situaţia infractorilor majori. Din acest motiv, implementarea hotărârilor se va realiza de către organisme specializate, al căror personal are pregătirea profesională necesară, prevăzută de Reguli (Rg.23.1). De asemenea, se prevede obligativitatea asigurării asistenţei nevoilor minorului, pe toată durata procedurilor, astfel încât acesta să poată beneficia de locuinţă, de continuarea şcolii şi a pregătirii profesionale, de un loc de muncă, etc. Aceste măsuri sunt menite să faciliteze procesul de reabilitare şi reinserţie a minorului în comunitate (Rg.24.1).
Regulile de la Beijing, prevăd, în cea de a V-a parte, obiectivele, principiile şi normele care trebuie să guverneze tratamentul instituţional al minorilor care au comis infracţiuni (Tratamentul Instituţional). Obiectivul fundamental (Rg.26.1) al asistenţei şi tratamentului instituţional al minorilor care au comis infracţiuni este de a favoriza reintegrarea lor comunitară prin "asumarea unor roluri productive şi constructive pentru societate". În acest scop minorii instituţionalizaţi vor fi integraţi în programe de pregătire şcolară şi profesională, de asistenţă psihologică şi medicală, corespunzătoare vârstei, sexului, personalităţii şi nevoilor specifice dezvoltării lor (Rg.26.2). Sub raportul organizării locurilor de detenţie, Regulile prevăd obligativitatea separării infractorilor minori de cei adulţi (Rg.26.3) Regula 26.4 acordă atenţie specială minorelor care au comis infracţiuni. Efect al stereotipurilor şi discriminării femeile şi tinerele care ispăşesc o pedeapsă privativă de libertate sunt tratate diferit, sunt neglijate, în comparaţie cu băieţii/bărbaţii infractori. Regulile 28.1 şi 28.2 recomandă reglementarea instituţiei liberării condiţionate precum şi asistarea şi supravegherea minorilor în această perioadă de către organisme specializate.
Partea a şasea "Cercetare, Planificare, Elaborarea Politicilor şi Evaluare" subliniază necesitatea dezvoltării cercetării ştiinţifice ca bază a politicilor din domeniul justiţiei penale pentru minori. Regula 30 stabileşte standarde de integrare a cercetării în procesul elaborării şi aplicării politicilor din domeniul administrării justiţiei juvenile. În acest context este recomandată evaluarea constantă a nevoilor delicvenţilor minori, precum şi a tendinţelor şi aspectelor noi care apar în domeniul infracţionalităţii. Cercetarea trebuie să ia în considerare inclusiv motivaţia şi explicaţiile pe care chiar infractorii minori le dau acestor acte.
Consacrarea expresă a sancţiunilor şi măsurilor comunitare, în legislaţia internaţională a Drepturilor Omului, s-a realizat prin adoptarea de către al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite cu privire la Prevenirea Infracţionalităţii şi Tratamentul Infractorilor, a Regulilor şi Standardelor Minime pentru Măsurile Neprivative de Libertate - numite, la recomandarea Comitetului pentru Prevenirea şi Controlul Infracţionalităţii, Regulile de la Tokyo. Ele reprezintă cadrul normativ-juridic internaţional al reglementării: secţiunilor şi măsurilor neprivative de libertate, al implementării şi administrării măsurilor comunitare, al standardelor de pregătire a personalului abilitat să lucreze în acest domeniu, al politicilor de implementare a acestor sancţiuni, al cooperării internaţionale în materia prevenirii infracţionalităţii şi a tratamentului infractorilor.
Regulile de la Tokyo, reprezintă nu numai o nouă reglementare ci consacră mutaţiile majore intervenite la nivelul filosofiei penale şi criminologiei, realizând o corelaţie intre paradigma justiţiei restitutive şi reglementările de Drept internaţional. Acest lucru se evidenţiază cu precădere la nivelul obiectivelor şi scopurilor urmărite prin elaborarea regulilor :
- de a pune la dispoziţie un set de principii fundamentale în scopul promovării sancţiunilor neprivative de libertate precum şi un minimum de garanţii asigurate persoanelor care ispăşesc o sancţiune neprivativă de libertate; (rg.1.1)
- de a promova o implicare mai activă a comunităţii în managementul justiţiei penale, în special în tratamentul infractorilor, precum şi de a dezvolta la infractori un sentiment de răspundere faţă de societate.(rg.1.2)
- de a asigura un echilibru între drepturile infractorilor, drepturile victimelor şi grija societăţii pentru securitatea publică şi prevenirea infracţionalităţii.(rg.1.4)
Implementarea Regulilor de la Tokyo în legislaţiile naţionale a condus la generalizarea - în special după anii 80- măsurilor şi sancţiunilor comunitare neprivative de libertate în majoritatea legislaţiilor penale. De asemenea, ele constituie premisa armonizării legislaţiilor naţionale penale în materia sancţiunilor neprivative de libertate (prevăzută de regula 23.2). Regulile de la Tokyo sunt structurate în opt secţiuni.
Reflectând o nouă filosofie penală structurată în jurul valorilor justiţiei restitutive Regulile de la Tokyo reglementează un set de drepturi,valori, norme şi proceduri care vizează menţinerea persoanei în stare de libertate, ori de câte ori este posibil, în toate fazele cercetării, urmăririi şi procesului penal, respectarea demnităţii sale (Secţiunea I a principii Generale).
Regulile recomandă, ca ori de câte ori este posibil, poliţia, procuratura sau alte agenţii care se ocupă de cazurile penale să poată, pe baza legii, (Secţiunea a II a, Stadiul pre-procesual ) să dezvinovăţească infractorul, dacă această decizie vine în sprijinul protecţiei societăţii, prevenirea infracţiunilor şi promovarea respectului pentru drepturile victimei (Rg.5.1)
Integrarea acestor noi valori şi principii presupune modificări esenţiale la nivelul legislaţiilor penale naţionale, reglementarea unor noi instituţii care să permită derularea tuturor etapelor procesual penale cu respectarea drepturilor actorilor implicaţi în comiterea unei infracţiuni: victimă, comunitate, infractor. În acest scop autorităţile naţionale competente vor avea la dispoziţie un spectru larg de măsuri neprivative de libertate ( Secţiunea a treia: Procesul şi Condamnarea). Autorităţile care hotărăsc pot decide asupra uneia dintre următoarele măsuri: sancţionarea verbală cum ar fi admonestarea, mustrarea, avertismentul; renunţarea condiţionată la învinuire, sancţiuni economice şi amenzi, confiscare sau decizie de expropriere, restituirea, suspendarea sau amânarea pronunţării hotărârii, probaţiunea şi supravegherea judiciară, muncă în serviciul comunităţii, arest la domiciliu, orice alt tratament non-instituţional sau a combinare a măsurilor enumerate mai sus.
În decizia pe care o adoptă instanţa trebuie să ia în consideraţie nevoile de reabilitare ale infractorului, protecţia societăţii precum şi interesele victimei.
Observam mai sus că una dintre formele de manifestare a pluralismului juridic este efectul apropierii dreptului de viaţa indivizilor, grupurilor şi comunităţilor. Regulile de la Tokyo sunt ilustrative pentru acest proces. Reglementările nu mai au un caracter general, abstract ci fac referire expresă la nevoile personale, la circumstanţele socializării. Capitolul V, referitor la implementarea măsurilor neprivative de libertate, prevede obiective, proceduri, strategii de intervenţie centrate pe nevoile infractorului, pe rezolvarea problemelor care au condus la comportamentul infracţional. Ele îşi pun amprenta asupra strategiilor şi planului de intervenţie ale consilierului de probaţiune, care vor fi strict centrate pe caz. Durata măsurilor, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească infractorul sunt de asemenea adaptate la comportamentul său, la eforturile de reintegrare.
Scopul supravegherii infractorului în comunitate (Rg.10.1) este reducerea riscului de recidivă precum şi de a sprijini reintegrarea sa în modalităţi care previn reîntoarcerea sa la comportamentul antisocial. În acesta direcţie, regula 10.3 prevede adaptarea supravegherii şi a tratamentului la fiecare caz în parte, precum şi revizuirea periodică a acestora în funcţie de progresele înregistrate de infractor. Răspunsul favorabil la aceste măsuri poate să conducă la scurtarea duratei de supraveghere. Regula 11.2 reglementează posibilitatea reducerii termenului de aplicare a măsurii de supraveghere dacă infractorul răspunde favorabil la ea.
Centrarea supravegherii şi adaptarea planului de reintegrare la nevoile infractorului sunt reglementate distinct de Regulile 13.1- 13.6 (Ori de câte ori se constată necesitatea administrării unui tratament, vor fi făcute eforturi de a înţelege antecedentele infractorului, personalitatea, aptitudinile, inteligenţa, valorile sale şi în special circumstanţele care l-au condus la comiterea infracţiunii.)
Standardele şi regulile minime ale Naţiunilor Unite cu privire la măsurile neprivative de libertate acordă o atenţie specială pregătirii personalului care lucrează în domeniul administrării sancţiunilor comunitare (Secţiunea a VI a: Personalul). Această pregătire este în viziunea legiuitorului internaţional multiplu dimensionată : de natură morală, juridică şi psiho-sociologică. Pregătirea în acest domeniu trebuie să contribuie la clarificarea responsabilităţii persoanlului în ce priveşte reabilitarea infractorilor (Rg.16.1), cunoaşterea drepturilor infractorului, precum şi cele ale comunităţii (Rg.16.2), informaţii despre natura măsurilor neprivative de libertate, scopul supravegherii, despre varietatea mijloace de aplicare a acestor măsuri (Rg.16.2), pregătirea, cunoştinţele şi capacitatea personalului se vor îmbunătăţi pe baza organizării unor cursuri specializate (Rg.16.3).
Corespunzător filosofiei penale restitutive pe care se întemeiază, Regulile de la Tokyo reglementează participarea comunităţii şi cooperarea cu organismele guvernamentale şi non-guvernamentale, cu voluntarii în procesul implementării şi administrării măsurilor neprivative de libertate (Secţiunea a VII a: Voluntarii şi alte Resurse Comunitare).
Secţiunea finală a Regulilor de la Tokyo (Secţiunea a VIII a, Cercetare, Planificare, Elaborarea Politicilor şi Evaluarea) reglementează cercetarea, planificarea, elaborarea şi evaluarea programelor şi politicilor sociale de promovare a măsurilor neprivative de libertate. Programele şi politicile sociale referitoare la măsurile neprivative de libertate fac parte integrantă din sistemul justiţiei penale naţionale (Rg.21.1). În această calitate ele vor fi revizuite şi îmbunătăţite periodic pentru a determina o implementare şi administrare mai eficiente a măsurilor neprivate de libertate. Este reiterată importanţa specială pe care o are promovarea cooperării ştiinţifice internaţionale în domeniul sancţiunilor neprivative de libertate.
În ce priveşte România, promovarea şi implementarea măsurilor neprivative de libertate s-a realizat (şi se realizează) prin efortul concurent al societăţii civile şi organismelor guvernamentale, prin sprijinul şi asistenţa financiară internaţională. În România serviciile de probaţiune au funcţionat iniţial ca iniţiativă privată sub forma fundaţiilor şi asociaţiilor. Activitatea lor a fost coordonată la început de un departament de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei şi beneficiat de consultanţă ştiinţifică, de asistenţă tehnică şi financiară din partea experţilor Fondului Know-How al Guvernului Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. Organizarea şi funcţionarea Serviciilor de supraveghere în România a fost reglementată prin OG nr.92, modificată şi aprobată prin Legea 129/2002. Întreg ansamblul dispoziţiilor normative, precum şi în normele metodologice de aplicare, referitoare la practica şi obligaţiile profesionale ale consilierului de probaţiune reflectă atît spiritul cît şi litera Regulilor de la Tokyo.
Ghidul Naţiunilor Unite cu privire la Prevenirea Delicvenţei Juvenile - Ghidul de la Riyadh, au fost adoptate de Adunarea Generală prin rezoluţia 45/112 din 14 decembrie 1990. El reflectă, de asemenea, procesul reconstrucţiei sistemelor penale în spiritul valorilor justiţiei restitutive, al parteneriatului actorilor sociali implicaţi în dezvoltarea şi socializarea copilului. Regulile de la Riyadh cuprind VII secţiuni.
Prevenirea delicvenţei juvenile este parte integrantă a procesului mai larg de prevenire a infracţionalităţii în societate. Ea presupune un ansamblu de principii care condiţionează eficienţa prevenirii delicvenţei juvenile, prevăzute în secţiunea a I-a, Principii Fundamentale. Între acestea Ghidul de la Riyadh reglementează: copii şi tinerii vor avea vor şi consideraţi parteneri şi nu obiect al socializării sau controlului, implementarea Ghidului se va face în consens cu principiul asigurării bunăstării copilului, politicile de prevenire a delicvenţei juvenile vor realiza progresiv depenalizarea şi dezincriminarea acelor comportamente ale copilului care nu prejudiciază dezvoltarea sa şi nici nu produc daune altora.
Politicile recomandate de Ghidul de la Riyadh în domeniul prevenirii delicvenţei juvenile nu reflectă altceva decât transpunerea în limbajul normei de drept a particularităţilor proceselor de dezvoltare şi maturizare a copilului. Comportamentul minorului care nu respectă normele şi valorile sociale, apreciază legiuitorul internaţional, trebuie tratat în contextul proceselor de creştere şi maturizare. El tinde să dispară în mod spontan, la cei mai mulţi indivizi, odată cu tranziţia la vârsta adultă. Etichetarea acestor comportamente ale copilului drept "devianţă", "delicvenţă" sau "pre-delicvenţă" are un efect negativ, contribuind, dese ori, la întărirea lor.
Ghidul acordă o atenţie specială socializării copilului, rolului pe care îl au, în cadrul acestui proces, familia, educaţia, comunitatea şi mijloacele de comunicare în masă în direcţia prevenirii delicvenţei ( Secţiunea a IV a Procesele de Socializare).
Secţiunea a Va - Politici sociale - prevede necesitatea promovării unor programe de prevenire a delicvenţei juvenile întemeiate pe cercetarea ştiinţifică şi identificarea factorilor de risc, astfel încât instituţionalizarea să fie într-adevăr o soluţie de ultimă instanţă.
Studiile şi cercetările în domeniul infracţionalităţii copiilor şi tinerilor au evidenţiat că principalii factori care conduc la comportamentul antisocial sunt legaţi de disfuncţiile care intervin în relaţiile dintre copil şi instituţiile implicate în procesul de socializare-dezvoltare - familie, şcoală, comunitate, etc.
Principalii factori, care diferenţiază infractorii minori de ceilalţi copii, identificaţi de Graham şi Bowling sunt: supraveghere redusă din partea părinţilor, absenteism şi abandon şcolar, grup de prieteni care au probleme cu poliţia, ataşament familial redus.
Un procent de 80% dintre adolescenţii (băieţi) cu aceste probleme sunt şi infractori. Familia, şcoala şi grupul de prieteni - conchid Graham şi Bowling - sunt principalii factori care influenţează începutul carierei de infractor. Între aceştia, relaţiile de familie au o influenţă decisivă. Prevenirea eficientă a delicvenţei juvenile presupune, după cei doi autori, promovarea unor politici sociale care menţin sub control factorii de risc. Sprijinirea familiilor cu problem prin diferite programe de asistenţă, îmbunătăţirea supravegherii copiilor de către părinţi, întărirea rolului şcolii (prevenirea şi combaterea absenteismului şi a abandonului), dezvoltarea parteneriatului şcoală-familie, programe de pregătire a adolescenţilor pentru o viaţă independentă - sunt măsuri care contribuie la reducerea factorilor de risc în debutul sau continuarea carierei infracţionale a copiilor şi tinerilor.
În secţiunea a VI a, Legislaţia şi Administrarea Justiţiei pentru Minori, se prevede obligaţia statelor de a elabora acte normative şi proceduri speciale (52) menite să protejeze drepturile şi bunăstarea copiilor. Legislaţia în această materie va trebui să prevină victimizarea, abuzul, şi folosirea copiilor în activităţi infracţionale.
Secţiunea a VII, reiterează rolul cooperării internaţionale în promovarea unor studii şi cercetări interdisciplinare, în schimbul de informaţii şi asistenţa tehnico-financiară în domeniul prevenirii delicvenţei juvenile.